Crâşmă sună a cumplit, ca obrajii neraşi, plini de ţepi cu lungimea de trei zile ai bărbaţilor ce-o frecventau. Chiar de nu ţi-ar fi făcut plăcere, la intrare te simţeai obligat să dai bineţe sau bună seara, după caz. Nu te cunoşteau toţi, dar toţi îţi răspundeau. Pe raftul din spatele crâşmarului se găsea aproape invariabil o icoană, sprjinită fiind de-o sticlă. Poate era kitsch, în esenţă totuşi nimic deosebit. Ca oriunde-n altă parte,

Sfinţii recenzau vicioşii.

La crâşmă adoram să mă duc singur. Îmi luam cinzeaca sau berica, mă aşezam, îmi aprindeam ţigara şi mă puneam pe ascultat. Nu mă deranja muzica, pentru că difuzorul deversa manele sau şlagăre pop doar cu forţa unei şoapte. Îmi plăcea să-i aud şi să-i privesc pe muşterii. Cei mai mulţi erau sărmani, dar cuviincioși. Astăzi îmi vine să pocnesc majoritatea clienţilor din baruri. Ei beau pentru că se simt bine. La crâşmă – dimpotrivă:

Beai ca să te simți bine.

Am râs cu poftă, cum n-am mai făcut-o de mult, văzând această fotografie. Băi nene, ce faţă şi ce poziţii pot avea unii când joacă fotbal! Tipul din stânga zici că-i paralitic, dacă l-aş întâlni pe stradă aş fi tentat să-i las câţiva bănuţi, de milă. Nu pare a avea vreo treabă cu sportul ăsta.

Sunt convins că mulţi dintre băieţii care bat ocazional mingea pe maidan cred cu tărie, în sinea lor, ceva de genul “mamă, ce bine-mi stă fotbalist. Ce păcat că nu pot să mă văd!”. Nici unul dintre ei n-ar fi dispus să accepte că pot arăta atât de jalnic, de neajutoraţi. Recunosc că şi eu am gândit la fel, dar acuma mi-e mai greu.

Pentru că tipul din stânga sunt chiar eu .

Iată-mă şi-n alte ipostaze surprinse miercuri, la meciul Libertatea – Boom TV (5:0), din Cupa Presei. Distracţie plăcută!

Fotografii: Gabriel Pătruţ

]]> http://cataapostol.wordpress.com/2010/04/22/ala-din-stanga-ce-joaca-fotbal-sau-baza/feed/ 7 Cătălin Apostol GABI9455 GABI9405 GABI9416 GABI9350 GABI9469 http://cataapostol.wordpress.com/2009/04/15/click-il-defavorizeaza-pe-capitanul-serbiei/ http://cataapostol.wordpress.com/2009/04/15/click-il-defavorizeaza-pe-capitanul-serbiei/#comments Tue, 14 Apr 2009 23:37:39 +0000 Cătălin Apostol http://cataapostol.wordpress.com/?p=549 ]]> Nume: Dejan Stankovici. Naţionalitate: sârbă. Ocupaţie: fotbalist profesionist. Echipa actuală: Inter Milano. Salariu anual: circa 5 milioane de euro. Alte menţiuni: coechipierul lui Cristi Chivu la campioana Italiei şi căpitanul reprezentativei Serbiei. Statut social, conform cotidianului Click!: persoană defavorizată. Dacă nu mă credeţi, citiţi ultimul paragraf al articolului publicat de Mădălina Buhat, astăzi, în ziarul amintit. Vă e lene? Ok, lasă că îl redau eu.

În luna ianuarie a acestui an, fotbalul italian împreună cu autorităţile au făcut o campanie împotriva rasismului. La această iniţiativă a participat şi Cristi Chivu alături de colegul său de la Inter, Marco Materazzi. Cei doi fotbalişti, îmbrăcaţi în haine asemănătoare celor purtate de lăutari, s-au pozat alături de câteva persoane defavorizate. Chivu apare cântând la vioară, iar Materazzi la acordeon.

Iată şi fotografia la care face referire ziarista cu pricina (sursa foto: marcomaterazzi.it, site-ul oficial al fundaşului italian).

Mădălina Buhat se înşeală când presupune că poza are cea mai mică legătură cu vreo campanie iniţiată de autorităţile peninsulare, bate câmpii în privinţa hainelor asemănătoare celor purtate de lăutari, o ia pe arătură afirmând că indivizii care apar lângă jucătorii lui Inter sunt “defavorizaţi” (în realitate, prieteni ai fotbaliştilor) şi dă complet cu mucii în fasole în privinţa lui Dejan Stankovici, pe care îl include tot la categoria “defavorizaţi”, fiind  absolut incapabilă să-l recunoască pe căpitanul Serbiei în persoana bărbatului care se pozează între Chivu şi Materazzi.

Concluzie: ziarista de la Click! e praf de talentată şi de pricepută.

N-am mai citit atâtea pupincurisme decât în omagiile dedicate lui Ceauşescu şi altor dictatori. În cazul la care mă refer, în locul “Cârmaciului” se află primarul unei cunoscute staţiuni montane. Mai multe nu spun, lăsându-i pe cei curioşi să aprecieze dacă am sau nu dreptate, dar mă întreb cât de mult te poate îndatora cineva, pentru a-i ridica asemenea osanale? Trist exemplu şi argument în favoarea celor care susţin că majoritatea jurnaliştilor români este formată din şpăgari şi nevertebrate.

Bătaia de joc continuă, aşadar, iar cei rămaşi pe plantaţia marelui scamator într-ale imobiliarelor continuă să ţină în viaţă cele trei fiţuici, nici nu mai contează cum, ba din lipsă de alternative, ba de frica profeţiei directorului Horia Tabacu, care le-a sugerat subordonaţilor că infimele şanse de a primi ce li se cuvine vor dispărea complet dacă ziarele nu vor mai apărea.

Să ne înţelegem: n-am de gând să-i imput nimic lui Adi. Nu ştiu dacă gândurile sale se îndreptau către cunoscutul ziarist sau aiurea. L-aş aprecia dacă prima variantă ar fi corectă, dar l-aş înţelege şi nu ar scădea în ochii mei în celălalt caz. Personal, mi-am petrecut extrem de rar momentele astea concentrându-mă asupra amintirii celui plecat dintre noi. Am făcut-o doar atunci când mortul îmi aparţinea mie infinit mai mult decât altora. Mă refer la membri familiei, la prieteni foarte buni şi… cam atât. Bine, s-a mai întâmplat, de câteva ori, să particip la asemenea ceremonii, de cele mai multe ori în ciuda opoziţiei mele făţiş exprimate. În funcţie de vârstă, gânduri legate de jucăriile lăsate de izbelişte acasă, de gaşcă, de fotbal, de sex şi de tot felul de alte chestii mă munceau în respectivele ocazii, numai la mort nu-mi stătea capul. Nu mă pretind atotştiutor, dar ceva îmi spune că nu sunt singur pe planeta indiferenţei de acest fel. Şi, de obicei, nu mă înşel.

În urma ei a rămas acest “Mulţumim frumos! La revedere!” farmaceutic şi extrem de nepotrivit. O formulă la fel de lipsită de noimă precum mecanicul “La revedere!”  de la finalul convorbirilor telefonice. “Mulţumim frumos! La revedere!” ar trebui rostit cu grijă în farmacii. În definitiv, de ce ne mulţumesc farmaciştii? Pentru că am cumpărat medicamente de la ei, nu de la concurenţă? De ce vor să ne revadă? Ca să le facem vânzare? Păi, asta presupune că trebuie să ne reîmbolnăvim! Măcar de-ar adapta formulele de adresare în funcţie de cumpărăturile clientului: ”Mulţumim frumos! La revedere!” mi se pare ok în cazul achiziţionării unui şampon, săpun, scutec etc, dar total nepotrivit dacă omul ia medicamente contra cancerului. ”Insănătoşire grabnică!” n-ar fi mai potrivit?

Nu vreau să pun sare pe rană, dar o spun p-aia dreaptă: unii dintre păgubiţi, măcar câţiva dintre ei, au partea lor de vină pentru ce pătimesc acum! Ştiu sigur că au avut şansa să plece la un moment dat în altă parte, dar au preferat să rămână la mila lui Locic, din varii motive. Alţii, şi mai visători, au părăsit locuri de muncă infinit mai “călduţe” şi au luat o ţeapă cum nu cred că vor mai lua vreodată. Oricum, asta nu scuză atitudinea patronului “fără sânge în instalaţie”, care preferă să-şi amăgească la infinit angajaţii, şi nici pe cea a directorului general Horia Tabacu, gata să-i “cânte-n strună flaut” stăpânului contra unor sume consistente.