Nume: Dejan Stankovici. Naţionalitate: sârbă. Ocupaţie: fotbalist profesionist. Echipa actuală: Inter Milano. Salariu anual: circa 5 milioane de euro. Alte menţiuni: coechipierul lui Cristi Chivu la campioana Italiei şi căpitanul reprezentativei Serbiei. Statut social, conform cotidianului Click!: persoană defavorizată. Dacă nu mă credeţi, citiţi ultimul paragraf al articolului publicat de Mădălina Buhat, astăzi, în ziarul amintit. Vă e lene? Ok, lasă că îl redau eu.

În luna ianuarie a acestui an, fotbalul italian împreună cu autorităţile au făcut o campanie împotriva rasismului. La această iniţiativă a participat şi Cristi Chivu alături de colegul său de la Inter, Marco Materazzi. Cei doi fotbalişti, îmbrăcaţi în haine asemănătoare celor purtate de lăutari, s-au pozat alături de câteva persoane defavorizate. Chivu apare cântând la vioară, iar Materazzi la acordeon.

Iată şi fotografia la care face referire ziarista cu pricina (sursa foto: marcomaterazzi.it, site-ul oficial al fundaşului italian).

Mădălina Buhat se înşeală când presupune că poza are cea mai mică legătură cu vreo campanie iniţiată de autorităţile peninsulare, bate câmpii în privinţa hainelor asemănătoare celor purtate de lăutari, o ia pe arătură afirmând că indivizii care apar lângă jucătorii lui Inter sunt “defavorizaţi” (în realitate, prieteni ai fotbaliştilor) şi dă complet cu mucii în fasole în privinţa lui Dejan Stankovici, pe care îl include tot la categoria “defavorizaţi”, fiind  absolut incapabilă să-l recunoască pe căpitanul Serbiei în persoana bărbatului care se pozează între Chivu şi Materazzi.

Concluzie: ziarista de la Click! e praf de talentată şi de pricepută.

Conversaţii libere (Nemira, Bucureşti, 2008), cartea lui Robert Scoble şi Shel Israel, mi-a plăcut mai mult decât m-aş fi aşteptat. Cum influenţează blogging-ul lumea afacerilor, dar nu numai, este tema centrală a celor 300 de pagini, pe care le-am parcurs fără să mă plictisesc. Pe mine, unul, autorii m-au convins că poţi schimba destule cu ajutorul unui banal blog, iar “destule” înseamnă mai degrabă “mult” decât “puţin”.

Acelora dintre voi care vor să se distreze, dar să şi constate până unde poate merge omul cu linguşeala, le recomand ultima carte semnată de cunoscutul comentator sportiv Ilie Dobre: Euro 2008 sau turnirul “conquistatorilor” (Piteşti, Paralela 45, 2009). Dacă paginile dedicate turneului final sunt jalnice, cele de la sfârşit sunt de-a dreptul jenante. 

N-am mai citit atâtea pupincurisme decât în omagiile dedicate lui Ceauşescu şi altor dictatori. În cazul la care mă refer, în locul “Cârmaciului” se află primarul unei cunoscute staţiuni montane. Mai multe nu spun, lăsându-i pe cei curioşi să aprecieze dacă am sau nu dreptate, dar mă întreb cât de mult te poate îndatora cineva, pentru a-i ridica asemenea osanale? Trist exemplu şi argument în favoarea celor care susţin că majoritatea jurnaliştilor români este formată din şpăgari şi nevertebrate.

După cinci luni în care nu şi-au mai văzut lefurile, cu excepţia unui sfert de salariu încasat în decembrie, angajaţii cotidienelor 3 în 1 Atac, Interesul Public şi Goool Sport au primit, ieri, nişte firimituri. Patronul Marius Locic s-a scobit prin buzunare şi a făcut rost de o sumă care i-a permis să-şi plătească ziariştii după cum urmează: 200 de lei de om! 

Bătaia de joc continuă, aşadar, iar cei rămaşi pe plantaţia marelui scamator într-ale imobiliarelor continuă să ţină în viaţă cele trei fiţuici, nici nu mai contează cum, ba din lipsă de alternative, ba de frica profeţiei directorului Horia Tabacu, care le-a sugerat subordonaţilor că infimele şanse de a primi ce li se cuvine vor dispărea complet dacă ziarele nu vor mai apărea.

Întrebarea asta mi-a trecut prin cap duminică după-amiază, înainte de Fiorentina – Chievo, observându-l pe Adrian Mutu în timpul minutului de reculegere în memoria lui Candido Cannavò, fost director la Gazzetta dello Sport. Aidoma celorlalţi 21 de jucători aliniaţi la mijlocul terenului, românul luase o mină serioasă, tristă şi preocupată în egală măsură, dar chiar se gândea el, oare, la cel dispărut?

Să ne înţelegem: n-am de gând să-i imput nimic lui Adi. Nu ştiu dacă gândurile sale se îndreptau către cunoscutul ziarist sau aiurea. L-aş aprecia dacă prima variantă ar fi corectă, dar l-aş înţelege şi nu ar scădea în ochii mei în celălalt caz. Personal, mi-am petrecut extrem de rar momentele astea concentrându-mă asupra amintirii celui plecat dintre noi. Am făcut-o doar atunci când mortul îmi aparţinea mie infinit mai mult decât altora. Mă refer la membri familiei, la prieteni foarte buni şi… cam atât. Bine, s-a mai întâmplat, de câteva ori, să particip la asemenea ceremonii, de cele mai multe ori în ciuda opoziţiei mele făţiş exprimate. În funcţie de vârstă, gânduri legate de jucăriile lăsate de izbelişte acasă, de gaşcă, de fotbal, de sex şi de tot felul de alte chestii mă munceau în respectivele ocazii, numai la mort nu-mi stătea capul. Nu mă pretind atotştiutor, dar ceva îmi spune că nu sunt singur pe planeta indiferenţei de acest fel. Şi, de obicei, nu mă înşel.

M-a apucat cheful de-o băută d-aia monstruoasă alături de prieteni, cu bere infinită, discuţii fără niciun rezultat şi muzică ce-ţi rostogoleşte halbele pe gât. Să vorbesc după cum îmi vine (unii ar spune că în asemenea momente mă răţoiesc sau urlu), să nu înţeleg din prima ce spune cel din faţa mea din cauza alcoolului şi a volumului, să plec spre casă-n zori, aburit, dar mulţumit, să zac în pat a doua zi printre migrene, departe de regrete. Am s-o fac lată cât de curând, e clar.

“Mulţumim frumos! La revedere!”, i se adresează farmacista doamnei din faţa mea. Am observat-o bine pe doamna cu pricina cât am stat la coadă. Să tot fi avut 6o şi ceva de ani, statură mică, pricăjită, chinuită de o tuse convulsivă, întreruptă doar de respiraţia zgomotos-anevoioasă. A cerut vreo şase medicamente diferite, s-a văicărit aflând că însănătoşirea o costă peste un sfert de pensie, a plătit şi a plecat.

În urma ei a rămas acest “Mulţumim frumos! La revedere!” farmaceutic şi extrem de nepotrivit. O formulă la fel de lipsită de noimă precum mecanicul “La revedere!”  de la finalul convorbirilor telefonice. “Mulţumim frumos! La revedere!” ar trebui rostit cu grijă în farmacii. În definitiv, de ce ne mulţumesc farmaciştii? Pentru că am cumpărat medicamente de la ei, nu de la concurenţă? De ce vor să ne revadă? Ca să le facem vânzare? Păi, asta presupune că trebuie să ne reîmbolnăvim! Măcar de-ar adapta formulele de adresare în funcţie de cumpărăturile clientului: ”Mulţumim frumos! La revedere!” mi se pare ok în cazul achiziţionării unui şampon, săpun, scutec etc, dar total nepotrivit dacă omul ia medicamente contra cancerului. ”Insănătoşire grabnică!” n-ar fi mai potrivit?

Peste o săptămână se vor împlini trei luni de când redactorii, dtp-iştii, corectorii şi ceilalţi care lucrează la publicaţiile patronate de Marius Locic (Atac, Interesul Public şi GooolSport) nu şi-a mai primit salariile. Puteţi parcurge pomelnicul promisiunilor neonorate pe site-ul lui Tiberiu Lovin, “Reporter Virtual”.

Nu vreau să pun sare pe rană, dar o spun p-aia dreaptă: unii dintre păgubiţi, măcar câţiva dintre ei, au partea lor de vină pentru ce pătimesc acum! Ştiu sigur că au avut şansa să plece la un moment dat în altă parte, dar au preferat să rămână la mila lui Locic, din varii motive. Alţii, şi mai visători, au părăsit locuri de muncă infinit mai “călduţe” şi au luat o ţeapă cum nu cred că vor mai lua vreodată. Oricum, asta nu scuză atitudinea patronului “fără sânge în instalaţie”, care preferă să-şi amăgească la infinit angajaţii, şi nici pe cea a directorului general Horia Tabacu, gata să-i “cânte-n strună flaut” stăpânului contra unor sume consistente.

Mi-a ajuns la urechi informația asta, că președintele Traian Băsescu ar putea avea un ziar al lui și numai al lui începând de pe la mijlocul sau sfârșitul lui februarie. 

Bine, e oarecum impropriu spus că ziarul va fi făcut de Băsescu. De fapt, publicația va fi pusă pe roate de oamenii președintelui din PD-L, pentru președinte. Inițiativa este menită să contracareze atacurile la care va fi supus Băse până la alegerile prezidențiale în mass-media aparținând dușmanilor săi declarați, gen Dinu Patriciu sau Dan Voiculescu. Publicația băsesciană va semăna probabil cu mizeriile alea de ziare gratuite pro partidul X care au împânzit sectoarele Bucureștiului la alegerile locale și parlamentare din 2008. Știu și cine ar urma să coordoneze întregul proiect, dar deocamdată mă abțin de la nominalizări.

Îmi place liniștea dimineților de 1 ianuarie. Ceasul laptopului indică 12:42 și Bucureștiul pare un oraș provincial, cuminte. Altădată, la ora asta haosul m-ar fi încercuit de mult. 

Armata petrecăreților revelioniști, a dansatorilor tropăitori de deasupra, dedesubt, de la stânga și din dreapta apartamentului, a grenadierilor petardiști s-a retras de mult în dormitoare, măcinată fizic și psihic de hotărârea cu care a ținut piept alcoolului și oboselii nu mai mult de câteva zeci de mii de secunde. Îi așteaptă să se trezească pentru a-i lua pe piept 364 și ceva de zile pline de surprize plăcute sau poate nu, dar deocamdată sunt la adăpost sub armistițiul fragil al somnului. Iar eu profit de pacea asta efemeră pentru a-mi pune ordine în gânduri. Trimit sus, sus de tot, primul sms pe anul ăsta. Save My Soul. E liniște afară, vreau liniște și-n mine.