Semantica asta mă omoară. Mă apucă nostalgia de fiecare dată când sunt invitat la o bere, vezi Doamne-n centru, într-o crâşmă. Adevărul e că acolo ţi-ar fi fost greu să găseşti un asemenea local şi acum vreo cinşpe ani.
Crâşmă sună a cumplit, ca obrajii neraşi, plini de ţepi cu lungimea de trei zile ai bărbaţilor ce-o frecventau. Chiar de nu ţi-ar fi făcut plăcere, la intrare te simţeai obligat să dai bineţe sau bună seara, după caz. Nu te cunoşteau toţi, dar toţi îţi răspundeau. Pe raftul din spatele crâşmarului se găsea aproape invariabil o icoană, sprjinită fiind de-o sticlă. Poate era kitsch, în esenţă totuşi nimic deosebit. Ca oriunde-n altă parte,
Sfinţii recenzau vicioşii.
La crâşmă adoram să mă duc singur. Îmi luam cinzeaca sau berica, mă aşezam, îmi aprindeam ţigara şi mă puneam pe ascultat. Nu mă deranja muzica, pentru că difuzorul deversa manele sau şlagăre pop doar cu forţa unei şoapte. Îmi plăcea să-i aud şi să-i privesc pe muşterii. Cei mai mulţi erau sărmani, dar cuviincioși. Astăzi îmi vine să pocnesc majoritatea clienţilor din baruri. Ei beau pentru că se simt bine. La crâşmă – dimpotrivă:
Beai ca să te simți bine.
