Cătălin Apostol

Nu suport să văd cupluri pupându-se în ratb şi metrou. Doi cu chipurile foarte, prea apropiate, ea înălţându-şi sugestiv faţa spre a lui, sau el aplecându-se uşor spre gura ei, şi apoi inevitabila ţocăială a buzelor. Toate astea mă scot din minţi aşa de tare, de parcă aş pleca cu a cincea de pe loc. 

N-am reuşit să mă dumiresc de ce mă enervez aşa de rău. E posibil să mă revolt, inconştient, la vederea unui gest pe care-l socot prea intim pentru a fi exersat în tramvai, foarte aproape de ceilalţi călători. Reacţionez întotdeauna la fel. Pentru început, caut să mă îndepărtez cât mai repede de perechea respectivă. Dacă aglomeraţia îmi interzice evadarea, mă întorc cu spatele la amorezi şi încep să fredonez ceva în gând, sperând ca ei să coboare cât mai repede. Cel mai greu e când am loc pe scaun, în jurul meu oamenii stau ca într-o cutie de sardele, iar pe scaunul din faţa mea se ţocăie de zor, ea în braţele lui.  

Am observat că nu toţi îndrăgostiţii îşi dau pupicul care enervează. Pare a fi mai degrabă caracteristica cuplurilor formate din băieţi de cartier, pentru care cuvântul ”frate” trebuie rostit în orice enunţ, oricât de simplu, şi fetele de cartier, uşor de identificat prin folosirea excesivă a apelativului “fată”, cu varianta prescurtată “fă”. Viaţa dură din spatele blocurilor, cu şmenării, beţii şi tot felul de alte bărbăţii, cu bârfeli, păruieli şi turbate pisiceli, ia uneori pauză taman în autobuzul în care mă aflu, obligându-mă să asist la o cadenţată canonadă de pupicuri între “fă” şi “bă”. 

Am luat-o razna?