Cătălin Apostol

Anul trecut pe vremea asta aflam nu foarte surprins că se închide Sport Totalul, cotidian la care lucram de doi ani. N-am să mă apuc aici să deplâng dispariţia spt. Vreau să scriu însă despre câţiva foşti colegi a căror amintire mă va face să zâmbesc mult timp de acum înainte. Nu voi plictisi cu realizările lor jurnalistice pentru că, dincolo de profesie, îi voi ţine minte în primul rând ca oameni, abia apoi ca ziarişti.

Adrian Ţoca a fost şi a rămas o figură. În zilele bune, aveai impresia că-i în stare să mute munţii din loc. În zilele proaste, paloarea feţei bătea spre cenuşiu-tuciuriu. Gambler veritabil, îmi explica cu o însufleţire demnă de o cauză mai bună de ce, când, cum şi ce meciuri merită luate la pariuri, în timp ce eu mă prăpădeam de râs, dându-i ocazia să-mi zică că sunt praf, pilaf şi că nu mă pricep la domeniu. N-am să-i uit niciodată reacţiile din timpul meciului United - Roma (7-1), ştie el de ce.

Sergiu Petre, cu ochii ăia mici şi înguşti, de lunetist SS, era principala sursă de miştouri în departamentul de fotbal internaţional şi nu numai. Mi-a făcut capul calendar cu Barca lui, dar are marele merit de a fi provocat o întrebare colosală din partea unui şef (”Ce, băi, aţi inventat voi fotbalul internaţional?!”), ieşire nervoasă care a dat ulterior titlul blogului de fotbal internaţional al spt. Pe deplin conştient de propria valoare, rezista cu greu tentaţiei de a cere o mărire de salariu măcar o dată la două luni.

Gabriel Cimpoiaşu era enciclopedia ambulantă a departamentului, dar avea marele defect că ţinea morţiş să-mi împărtăşească pasiunea sa pentru Arsenal. Din cauza lui şi a morsei gestante (Sergiu Petre) nervii mei au suferit stereo. Cimpo mai era posesorul unui defect mediu (manifesta îngrijorător de des din punctul meu de vedere simptome de lehamite contagioasă) şi al unuia mic (lipsa de concentrare la chestiunile care presupuneau concomitent atenţie şi rutină, cum ar fi întocmirea corectă a unui clasament).

Iulian Vâlvoiu părea un zombi dimineaţa, când se căznea să facă rost de fise pentru automatul de cafea, pe care l-a bruscat în mod repetat, pentru că refuza fie să-i accepte fisele, fie să-i livreze o cafea decentă. După ce-şi sorbea drogul intra în priză, dădea indicaţii în stânga şi-n dreapta, iar spre seară tropăia de se cutremura podeaua între layout şi redacţie. Am avut deseori impresia că un grup de gălăgioşi a pătruns nepoftit în redacţie. M-am înşelat de fiecare dată: era doar Ursu, care râdea cu hohote de cele ce-i povesteau la telefon fotbaliştii.

Mihai Călin părea îndrăgostit de tastatură, pe care o îmbrăţişa tandru cu o mână când se apuca de scris, ca un iubit care-şi ia iubita după umeri. Problema e că-şi folosea doar un deget de la cealaltă mână pentru a lovi tastele. Delicateţea asta îi ducea pe şefi în pragul apoplexiei, deoarece Mişu lăsa senzaţia că nu va reuşi să predea materialele la timp. Vara sosea adesea la redacţie direct de pe ştrand, în ţinute extrem de lejere (şlapi şi bermude), detaliu vestimentar care sabota planurile superiorilor de a-l trimite la emisiuni tv sau la acţiuni mai simandicoase.

Doru Gheorghiu căuta clinciurile verbale cu lumânarea, câmpul său favorit de luptă fiind layout-ul şi corectura. Într-o vreme a dat serios în patima jocului Manager, petrecând ore în şir în faţa computerului din redacţie. Eforturile de a-şi îmbunătăţi performanţele l-au determinat să adopte o soluţie radicală: într-o seară ne-a lăsat pe toţi ca la dentist când a părăsit redacţia cu un zâmbet complice pe buze şi cu unitatea la subraţ! În fine, acum se putea juca şi noaptea. 

Andrei Bălan făcea spectacol când juca Ştiinţa. Se retrăgea în biroul lui cu Ţocadinho şi revenea la fiecare gol al favoriţilor în redacţie, jubilând, învârtindu-se ca un titirez, cu Ţoca pe urmele lui, înainte de a se năpusti iar amândoi în direcţia din care veniseră. Bălan e cel datorită căruia a început să-mi placă foarte mult Chilian. S-a întâmplat de câteva ori, în serile când rămâneam la ediţie iar meciul de Liga Campionilor mă plictisea, să mi se facă pielea găină ascultând melodia “Zece” care se auzea foarte bine din cotineaţa lui de red-şef, în ciuda termopanelor.

Marius Pantaie mă bătea mai tot timpul la cap să-i dau ponturi la pariuri din Bundesliga şi mă retrograda fără remuşcări de la statutul de profi la cel de profan atunci când recomandările mele se potriveau ca nuca-n perete. Excelent orator şi fin tactician, ramânea mai mereu corigent când venea vorba să-şi pună în practică principiile pe gazon. Nu pot să uit cum, la o miuţă, le-a cerut coechipierilor să facă un pressing mai agresiv. Toţi s-au conformat, mai puţin el, care se plimba agale în terenul nostru, mângâindu-se pe burtă.

Alexandru Brădescu şi Cătălin Mureşanu erau nedespărţiţi. Acest detaliu, plus faptul că unul e plinuţ, iar celălalt o aşchimodie, m-a făcut să-i poreclesc Two Stupid Dogs, fără nicio legătură cu pasiunea lor pentru “câinii roşii”. Lucrau în tandem şi-şi împărţeau cu rigurozitate sarcinile, pentru ca mai târziu să înceapă să-şi reproşeze unul altuia tot felul de chestii: ba că mie mi-a răspuns x-ulescu şi ţie nu-ţi răspunde y-ulescu, ba că unu’ a muncit mai mult decât celălalt. Era o delectare să-i privesc ciondănindu-se şi să-i aud cum îmi reproşează că sparg uşa la 4.